Arheologie – Adriana Radu

În zare se văd case și lanuri de grâu și porumb, pământuri cu alte bucate și dealuri și munți și păduri și… te întrebi – Aceasta este istorie? Unde sunt oamenii ce au trăit odinioară? Există ruine și cetăți ce aparțin celor din mileniul acesta, nu multe. Dar unde sunt ceilalți? Se ascund în pântecul Pământului, împletituri de viață și moarte, ce stau acolo până ce arheologii le scot, probabil cu voia lor, la lumină. Și avem prin filme, cărți și articole imaginea unor sate de dinaintea acestei ere, cu case, podoabe și vase, idoli și tot ceea ce înseamnă o viață. Pășind înspre noi – sunt castre, alte sate și biserici pe care pământul ni le arată, pentru o vară sau niște ani. Apoi, trage din nou cortina. Altele, la suprafață, sunt ruine și vânturile le macină, natura le acoperă, iar oamenii le strică din prea multă iubire de antichități sau.. din nepăsare. Unele sunt iubite și, prin restaurare, se face saltul către vremea lor… reântoarcere în timp (castrul și așezarea civilă de la Tibiscum, cetatea de la Coronini). Castre și așezări romane se află sub localități actuale, pe care doar săpăturile arheologice prilejuite de anumite lucrări actuale, le scot pentru un timp la iveală spre a fi consemnate, apoi se întorc sub construcțiile timpurilor noastre (amintim – Berzovia și Băile Herculane). Târguri și cetăți medievale stau ascunse sub alte localități și ne gândim la Căvăran, la Ersig, la Caransebeș, unde cetatea medievală se completează cu descoperirile neolitice, de epoca bronzului și hallstattiene. Cele ce ni se dezvăluie, le acoperă pământul și casele și recoltele și spinii și pădurile. Este atât de multă istorie pe care noi călcăm și nici nu bănuim că se află acolo. Și de multe ori se consideră că – ARHEOLOGIA – are prea multe privilegii și chiar stă în calea năzuințelor spre secolul XXII.

Curriculum Vitae

În luna noiembrie a anului 1953, într-o zi în care fulgii de nea se jucau printre stele, în seara zilei de 10 noiembrie, m-am născut în orașul în care mă aflu și astăzi, Reșița, pe care, se pare că nu am avut voie să-l părăsesc definitiv niciodată. În școala generală am plantat primul copac, undeva sub podul ce duce spre Govândari și mai tîrziu, când am mai îmbătrânit, mi-am amintit că unul din importantele lucruri pe care trebuie să le îndeplinească un om în viață, l-am făcut atunci. La liceu am învățat la secția reală (matematici și alte științe) pentru că îți oferea mai multe posibilități pentru viitor dar, arheologia a fost cea care m-a fascinat iar, prin olimpiadele de la istorie am făcut primii pași către ea. Nimeni nu m-a putut convinge să merg la o altă facultate și mi se părea că se prăbușește întreaga lume când încercam să mă gândesc la altceva. Din anul 1973, la Facultatea de Istorie a Universității din București am făcut cursuri, seminarii, armată dar și șantiere arheologice. Primul a fost la Păcuiul lui Soare, la Dunăre, sub îndrumarea profesorului Pere Diaconu de la Institutul de Arheologie din București. Tot în acea perioadă, primele șantiere din Banat le-am făcut cu dl. conf. dr. Lazarovici Gheorghe, care mi-a rămas mentor pînă astăzi.

În anul cutremurului, 1977, am părăsit Bucureștiul și, prin repartiție, m-am întors în Reșița, ca profesoară de istorie la Liceul de Construcții de unde, după trei ani și examenul de definitivat, am reușit să fac primul pas spre visul meu. Am ajuns muzeograf la Muzeul din Reșița, dar nu ca arheolog, ci ca istoric de artă religioasă (icoane) în al cărui studiu m-am inițiat. Dar, dorul meu de arheologie nu m-a lăsat să merg pe acest drum deși și acum iubesc nespus arta, căci ea îmi aduce mereu zâmbetul pe buze. Pe șantiere mergeam în concediu sau dacă șeful mă trimitea, astfel încât, în cele din urmă mi-am câștigat locul de arheolog. Mi-a plăcut mult. Am fost o echipă de tineri arheologi, bine apreciați în țară. La muzeu pe vremea aceea s-a introdus autofinanțarea, și atunci, urmînd modelul altor muzee din țară, am realizat, ajutată de o prietenă, procedura pentru decontarea lucrărilor arheologice generate de proiectele privind îmbunătățirile funciare. Și așa am putut să ne facem meseria și autofinanțarea. După revoluție, am devenit cercetător științific, III (1998) iar, în anul 2000, am luat titlul de doctor în arheologie avându-l coordonator pe Petre Roman de la Institutul Român de Tracologie din București. Viața mea s-a desfășurat printre șantiere arheologice, conferințe, simpozioane naționale și internaționale, consemnarea în scris a celor descoperite. Am cunoscut și am colaborat cu arheologi din Germania, Serbia și Ungaria, am fost tineri și am visat să facem mai multe. În cadrul muzeului, am avut și alte obligații ca șef al secției Evidență-Catalog și temporar al secției OJPCN, ca responsabil cu schimburile naționale și internaționale. Cu timpul am devenit secretar de redacție al revistei Banatica, expert în bunuri culturale mobile pentru neolitic și eneolitic, iar apoi am luat titlul de expert arheolog. Activitatea arheologică, pornind de la șantierele în care am învățat meseria, am desfășurat-o de pe coordonate ce se întind de la Dunăre, către Oravița, Bocșa, Băile Herculane, în județul nostru dar și la Parța în Timiș.

Am iubit nespus această meserie dar, viața face cum vrea ea. Și a venit o altă perioadă când mai de voie, mai de nevoie, m-am ocupat de proiecte europene, am fost manager tehnic a trei proiecte transfrontaliere, România-Serbia și asta începând din anul 2008 până în ziua în care am părăsit muzeul. Sprijinul și ajutorul nu mi-au lipsit în viață și m-au înfășurat izvorînd din brațele iubitoare ale părinților mei, îmbogățindu-se în ani cu noi și noi brațe care m-au cuprins cu iubire. A fost în viața mea luna noiembrie, o lună a împlinirilor – atunci m-am născut, atunci am luat doctoratul, atunci m-am căsătorit cu cel ce îmi este astăzi – mângâiere, sprijin și iubire. Arheologia s-a încheiat atunci, în 2008, și inima mea a suferit. Dorința de a mai face câte ceva în acest domeniu a fost îndeplinită cînd am venit la Direcție (DJC CS). Dacă EL va dori și îmi va da putere, voi putea să realizez o parte din visele pe care încă le mai am. Vom vedea …